Dieses Blog durchsuchen

Montag, 27. Februar 2017

Din puțul gândirii, episodul XX



Voi scrie probabil tot mai rar și tot mai puțin în română. Pentru că tot ceea ce descopăr și experimentez și învăț de câteva luni încoace intră sub forma unor cuvinte și expresii al căror echivalent nu-l regăsesc în limba română. Cu siguranță că acest echivalent există și cu siguranță l-aș găsi, dacă m-aș concentra pe asta, dar focusul meu este deocamdată pe cu totul alte priorități.

Pentru a scrie acest material mi-a luat mult timp și energie, tocmai pentru că nu mă regăsesc lingvistic în ceea ce vreau să comunic și ceea ce vreau să comunic are o importanță enormă pentru cei care sunt pregătiți să perceapă mesajul și să-l prelucreze pentru ei, pentru viața lor sau a cuiva drag din apropiere, care poate a pierdut direcția în viață. Pregătirile pentru prima mea ieșire în public cu o prelegrere despre burn-out – cum intri, cum ieși și ce schimbări aduce și în ce măsură această poveste este de fapt parte integrantă a unui proces mult, mult mai complex, denumit ”iluminare” sau ”deșteptare” – m-au pus în situația de a răscoli multe traume și dureri, de a căuta, de a scotoci mult nu doar în exterior, ci mai ales în interior. Este, cu siguranță, Marea Analiză a Vieții, singura în măsură să te împingă mai departe (orice șut în fund e un pas înainte, nu?!)

Depresia ajunsă la nivelul ei maxim de burn-out este o boală care deschide o ușă, care arată poteca către iluminare. Astfel definită fiind, depresia nu mai este o boală, ci un instrument necesar care te ajută, în cele din urmă, să înțelegi că până la momentul iluminării ai avut doar impresia că trăiești în mod conștient.

Din momentul în care apar primele simptome în subconștient – acelea pe care nu ai cum să lei percepi, pentru că nu ești obișnuit să dai atenție subconștientului, e chestie de antrenament – și până când ajungi să ai acea trăire fantasmagorică de ”aha” treci printr-un proces extrem de complex și fiecare individ care a trecut prin acest proces poate afirma că trăirile la nivel conștient, emoțional, organic, fizic sunt greu de conturat și de descris astfel încât să fie înțelese și de ceilalți. De regulă spunem că înțelegem durerile sau emoțiile cuiva, dar în realitate nu avem nici cea mai mică idee, doar ne imaginăm că am fi pe aproape.

Hai să denumim povestea asta sub un alt termen ... nu depresie, nu burn-out .... cum să-i spun? Mă mai gândesc, momentan nu-mi sună nici un clopoțel.

Am tot scris pe blog în ultimii doi ani despre anumite situații care năvăleau peste mine. Acești doi ani nu vor putea fi probabil niciodată descriși în reala lor dimensiune. Situația a fost de așa natură, că aproximativ un an am trăit în afara mea, uitându-mă la mine ca la un străin. De curând am aflat că acest fenomen se numește ”criză de identitate” și are diverse stadii. Am scris puțin, haotic și aparent abstract pentru o minte nepregătită. Ca urmare, s-a pierdut foarte mult din detalii. Dar când ești acolo jos și frige sau e ger, la propriu și la figurat, intri în alte dimensiuni. Nu că orice preocupare care altă dată îți umplea existența dispare, dar dispare și interesul pentru tine. Și când nimeni nici măcar nu te întreabă dacă mai trăiești (”prieteni? ce-i aia? niște indivizi care pretind că sunt cu tine și lângă tine, dar de fapt sunt invizibili și preocupați de orice altceva, numai de crizele tale nu?!” - ”nu, mă refer la acei indivizi care sunt cu tine și lângă tine, pe care îi poți trezi oricând din somn sau îi poți deranja din orice fac atunci când treci printr-o criză.” - ”sorry, nu, nu cunosc așa ceva, cel puțin nu pe termen mai lung, e chestie de anduranță ..... nu știu pe nimeni care să fi rămas cu mine când și cât am avut nevoie, sincer ....”), dacă mai respiri, dispare practic orice legătură cu tine și cu ceea ce denumești viață sau existență.

Mi-am dat seama de curând că ceva m-a ținut totuși la suprafața apelor atât cât aveam nevoie pentru a mai lua o gură de aer. A fost, cu siguranță, și dorința subconștientă de a supraviețui – aceasta fiind cel mai pregnant puncte forte al meu, descoperit acum prin anumite proceduri energetice -, dar a fost și un element extern: pisoiul meu. Da, știu, sună aberant pentru unii.

Pisoiul meu a murit (15.12.2015) într-un stadiu extrem de ”interesant” al suferinței mele. Pisoiul meu a murit nu doar într-un context absolut bizar, dar și într-un interval de timp extrem de scurt, fără să sufere de ceva (boală). Ultimele zece zile împreună, în decembrie 2015, au fost pline de agresivitate, tristețe, neputință, neînțelegere reciprocă ..... doamne, dacă ar fi putut vorbi, ca să-l pot înțelege .... dacă aș fi putut vorbi (respectiv mieuna, pe limba lui), ca să mă poată înțelege ..... l-aș fi rugat să aibă răbdare, l-aș fi rugat să aibă înțelegere pentru situația în care ne aflam amândoi, l-aș fi rugat să fie înțelept, l-aș fi rugat să se concentreze pe el, nu pe temerile care îl zguduiau. Căci asta este ceea ce ne ucide în general viața: FRICA, TEAMA – indiferent că e fizică sau emoțională.

În ziua în care a murit m-am sfâșiat de durere. Era frig și ceață și rătăceam pe-aici peste dealuri, îmbrăcată sumar, înfierbântată de plâns și zbucium, mă chirceam la pământ pentru că nu mai rezistam să merg și să stau pe picioarele mele de plâns. M-am întors în camera unde cu doar o zi înainte ne priveam îngroziți unul pe celălalt și era goală și pustie și întunecată – așa cum eram și eu. Și a doua zi m-am dus la frizer, pentru că aveam programare făcută de altcineva și apoi a venit Crăciunul, Anul Nou cu lume și mâncare și îmi spuneam că e bine, că toate nebuniile astea, toate artificiile astea mă ajută să uit, să-l uit ... să uit de el și de mine, de chaosul în care trăiam și de nesiguranța care mă marca și mă traumatiza în continuare.

Artificiile astea te ajută de multe ori în viață, dar, dacă mă întrebi pe mine, te ajută pe termen scurt. Din aprilie am fost ocupată cu școala, antrenament, studiu, examene, mutat ....

Pisoiul a revenit în viața mea din august, din momentul în care m-am mutat într-un spațiu al meu. O casă unde s-ar fi putut bucura de viață. Spiritul lui și prezența lui vie au stat aici, cu mine, până prin decembrie, deci aproximativ cinci luni de zile. În aceste cinci luni de zile s-au întâmplat multe la nivel emoțional și spiritual. Prezența lui a fost ca un flash acompaniator necesar și văd asta acum și cu siguranță peste o altă perioadă de timp vor ieși la iveală și alte lucruri pe care acum nu le percep încă.

Acești doi ani m-au făcut să înțeleg de ce viața majorității dintre noi este un fals creat de societate. Trăim într-o identitate creată de alții și avem impresia că ne percepem, că ne cunoaștem. În realitate, trăim absolut separați de eul nostru, ne raportăm doar la factorii externi și ne ocupăm viața cu gânduri și activități care au prea puțină legătură cu noi, cu esența noastră.

Eul nostru este o parte a lumii, doar că noi avem impresia că trăim în lumea asta, nu că suntem o componentă a ei. Suntem la fel de înrudiți cu animalele și plantele precum suntem cu ceilalți oameni. Dacă am conștientiza asta și am extinde dragostea noastră, lumea noastră nu ar mai suferi. Pentru că dacă știm că tot ceea ce vedem este doar o componentă a spațiului nostru, așa cum suntem și noi, așa cum e corpul și spiritul nostru, nu am mai ucide din plăcere, nu am mai distruge, nu am mai dușmăni, nu am mai bate, nu am mai înjura și tot așa. Atâta timp cât ne considerăm a fi zei peste tot și toate, nu facem altceva decât să distrugem tot ceea ce considerăm a fi în exteriorul nostru și inferior nouă. Și ce facem în definitiv? Distrugem toate componentele care ne completează ca ființe. Distrugem natura, deși fără ea nu putem exista practic, la nici un nivel. Ucidem fauna și flora, fără de care nu putem exista practic. Chinuim și provocăm dureri tuturor celorlați pe principiul ”nu mă doare pe mine” și nu ne doare tocmai pentru că nu suntem conștienți de faptul că provocând durere și distrugând ne auto-distrugem.

Facem caz de faptul că suntem oameni, dar prin ceea ce facem în jur nu facem decât să ne decădem singuri și asta se vede deja la nivel de umanitate. Suferință peste tot, suferință creată doar de oameni. Natura nu rănește, natura trăiește și iartă. Noi suntem cei care distrugem și urâm și noi suntem cei care nu acceptăm comuniunea cu natura. Ne aducem aminte de beneficiile ei doar așa, la nevoie, în week-end sau în concediu, majoritatea nici măcar atunci. Distrugem și epuizăm natura pentru a ajunge la bani. Luăm din natură și cerem bani pe ceea ce natura oferă gratis. E uluitor .....

Pe de o parte facem caz de faptul că ”suntem puternici”, dar folosim puterea asta în general în scopuri destructive. Pe de altă parte, suntem atât de idioți încât nu recunoaștem în ce constă practic adevărata noastră forță: în energiile de care dispunem și pe care le ignorăm, pentru că ...... așa cum spuneam în alt material ..... ”între naștere și maturitate intervine ceva care ne transformă în invalizi pe viață. Acela ceva se numește EDUCAȚIE!” – și nu este așa pentru că eu am descoperit asta, ci pentru că, dacă începi să te preocupi de aceste aspecte și dacă începi să pășești pe poteca care te conduce către Eul tău, vei descoperi niște adevăruri absolut uluitoare. Afirmația de mai sus a fost formulată, în forma asta, de o cercetătoare din Germania, un geniu, din punctul meu de vedere. Lumea geniilor care au început să vorbească public despre potențialul nostru energetic provine din multe țări ale mapamondului și printre cei asupra cărora m-am oprit se numără Alan Watts, Vera Birkenbihl, Gerard Hünther, Karl Grunik, Hans Eberspächer ...... aceștia fiind din segmentul ”non-comercial”, ca să spun așa, lista e mult mai lungă cu nume din America, Rusia și India, de pildă.

Este vorba de îndelungi cercetări făcute și experimentate de oameni raționali (din domeniile: fizică, astrofizică, istorie, chimie, medicină, fizică cuantică, biochimie, matematică, homeopatie, psihologie, sport), care au ajuns să recunoască faptul că da, chiar există ”o lume paranormală”, doar că noi o denumim din ignoranță paranormală. Paranormali suntem noi, că am renunțat la ea, în numele ”progresului”, din păcate. Culmea este că secole întregi omenirea s-a zbătut să progreseze tehnologic și tehnologia o ajută acum să vadă ceea ce există dintotdeauna, o ajută deci să priceapă că doar drumul către origini este singura noastră salvare. Și da, există un Tărâm Shangri-La – stă în puterea noastră să-l re-creăm!!

Respirăm, de pildă. Respirăm în virtutea inerției. Este un proces fiziologic independent de voința noastră. Fără de care nu putem trăi. Asta știe oricine.

Tocmai faptul că este un proces care se întâmplă, ne separă de proces în sine. Conștientizarea actului respirației stă la baza oricărei sesiuni de meditație, la baza oricărui antrenament mental, la baza oricărui moment de ”respiro”. Când avem o altercație sau ne simțit rău, ce facem? Ne oprim și luăm o gură profundă de aer. Este momentul în care mulți conștientizăm el fugitivo importanța actului respirației. Când citești, ce faci? Respiri sau ești respirat? Aceeași întrebare pentru alte acțiuni, cum ar fi mersul, gânditul .... de unde vin oare? Desigur că acestea sunt procese involuntare pe care le putem manipula  - viteza, ritmul – vs. procesele fiziologice pe care nu le putem manipula – digestia, bătăile inimii și toate celelalte funcționalități din organism.

Atunci când ne oprim puțin din viteza cu care ne obligăm să trăim și acordăm atenție propriei respirații vom vedea că nu există diferență între respirația voluntară și cea involuntară. Respirația, ca act mecanic, se desfășoară oricum. Sunt doi poli aici: conștientul și subconștientul. Între doi poli se crează o polaritate care face cei doi poli inseparabili. Atunci când acordăm atenție propriei respirații, propriului mers, propriilor gânduri etc. remarcăm că suntem în prezent, în faza conștientă a momentului. Și atunci au loc modificări pe care le simțim cu adevărat, atunci devenim conștienți de organismul nostru.

Eram săptămâna trecută prin oraș cu un grup mai mare și o colegă care mergea în fața mea aveam un mers un pic nenatural. I-am spus: ”Știi că pășești un pic spre exterior, nu?” Da, știa, dar mereu uita să se controleze. E ca atunci când la pubertate ne tot cicălea mama sau tata să ne îndreptăm spatele, remember? În linii generale, dacă ne-am acorda atenția cuvenită, am duce o altfel de viață. Cu siguranță mai bună și cu siguranță mai pe înțelesul nostru, am înțelege că de fapt suntem singurii responsabili de viața noastră, de organismul nostru, am înțelege că lucrurile NU NI se întâmplă, ci le generăm. De pildă, dacă am acorda atenție picioarelor, am acorda atenție și stilului de mers. Dacă am înțelege acest lucru, nu am mai ajunge la deformații. Un mers strâmb duce, în ani, la alte deformații, poate duce la boli, operații etc. Un sportiv care nu acordă atenție respirației, de pildă, se va plânge de dureri la splină și va spune că îl doare splina, hai să o scoatem! Când de fapt este vorba doar de a respira corect.

Am dat aceste exemple banale pentru a încerca să ilustrez, prin extrapolare, că exact așa stă și cu viața noastră. Lucrurile nu vin peste noi. Noi le creăm. Dar suntem educați deformat, nu ne luăm viața în mâini, cum se spune. O abordăm ca și cum viața ni se întâmplă oricum!  Altul e devină pentru ceea ce ni se întâmplă nouă, mereu altul e de vină .... că așa e comod, așa e paradigma, așa e mentalul colectiv, așa e .... EDUCAȚIA. Așa am auzit acasă, când mama îi spunea tatei: ”Tu ești de vină că .....” sau chestii d-astea.

Și apropos de ”viața ni se întâmplă oricum” mi-aduc acum aminte de un exemplu foarte interesant .... Era cred că în 2000 sau 2001 .... stăteam pe o bancă cu o fostă colegă de liceu – mulți ani am considerat-o prietena mea, acum am aflat că era o chestie unilaterală, zbang!!! – aflată într-o situație extremă a vieții. Depășită practic de tot ceea ce ”i se întâmpla”. Întâmplarea mi se pare acum cu atât mai interesantă cu cât ea, atunci, pe bancă, îmi spunea, cu un aer net de superioritate, că eu mă aflu de fapt undeva la un nivel inferior, că sunt prea axată pe bani, pe material. Nu înțelegeam o boabă din ceea ce vroia să spună, dar asta e altă poveste. Ea, din punctul ei de vedere, se afla pe o treaptă mult superioară multora. Trecuse prin procesul ăsta de iluminare, cel puțin asta a fost pretenția ei mulți ani de zile, nu voi știi niciodată la ce nivel a fost, cum a ajuns acolo și cum a coborât, eram și sunt pentru ea prea insignifiantă pentru a încerca să-mi explice ..... și acum, când știu care e povestea cu spiritualitatea și iluminarea și energiile etc. mă frapează următoarea ei abordare, atunci, pe bancă în Parcul de pe Maior Coravu. Eu îmi făceam griji cum va reuși ea să supraviețuiască, financiar vorbind. Era într-o situație disperată atunci, dar părea calmă și nici nu părea să facă ceva, era pe marja ”fericit cel sărac cu duhul”.  Eu: ”Dacă nu faci acum ceva, cât mai ai timp, vei ajunge să cerșești, sau cum?” – și ea spune: ”Dacă așa va fi să fie, să cerșesc, înseamnă că așa trebuie să fie.” Și acum îmi dau seama de diferența de percepere a fenomenului. Un om superior, iluminat, care așteaptă și acceptă să i se întâmple ceva ......  exact pe principiul ”viața mi se întâmplă oricum cum vrea ea, indiferent ce fac eu”. O imensă discordanță între ceea ce pretindea că știe și ceea ce făcea sau nu făcea ...... asta după peste 10 ani de practică, din ce am aflat ulterior din gura ei.
Iar acum, în urmă cu câteva zile, îmi explica că mersul înainte, dezvoltarea noastră nu trebuie să fie ca urmare a unei stări de nemulțumire, ci din imboldul de a ne ..... ilumina. Și mă uit în trecut la toți ”mulțumiții”pe care i-am întâlnit, cum au stat și au rămas așa, mulțumiți de ei înșiși ...... în același rahat lăuntric. Că, să fim serioși, să fii permanent mulțumit și fericit (evident că nu există așa ceva) .... de ce ai vrea să mai schimbi ceva?! De ce ai vrea altceva, de ce ai căutat altceva, din moment ce ești pe deplin mulțumit și fericit? Mai studiez afirmația asta .... încă nu m-am deșteptat îndeajuns pentru astfel de înțelepciuni din puțul gândirii altora.
 Deci responsabilitatea asupra propriei vieți e undeva pe-afară, nu la tine?  Nici măcar Dalai Lama nu a stat să aștepte să i se întâmple să fie prins de chinezi, în 1949 – 1950, ci a acționat, la naiba!

Ne exprimăm de multe ori în mod ciudat tocmai pentru că nu realizăm cine sau ceea ce suntem. De pildă nu spunem niciodată ”sunt un corp”, ci ”am un corp”. Ca și cum ar fi o posesie .... a cui??? Omul nu este un corp, omul este un organism. Ce este organismul? Un tot unitar care include corpul (organele, deci anatomia) cu procesele sale (fiziologia), cu spiritul și spiritualitatea sa. Omul este propriul său zeu (sau dumnezeu, cum vrei să-i spui), nu există un zeu exterior care să ne aranjeze nouă cursul vieții.

Suntem, în mare măsură, limitați de etichete. Cuvintele sunt doar niște etichete și nu avem destule etichete pentru a putea înțelege tot ceea ce suntem de fapt. Se spune mereu că ne folosim creierul doar în proporție de 5% sau 25%, dar nimeni nu știe de fapt care este ”limita” creierului nostru, nimeni nu știe și nu poate exprima în vreun fel ce înseamnă 100%.

Suntem limitați de ceea ce cunoaștem prin moștenirea cunoștințelor umanității, pe care puțini dintre noi le preiau și le duc mai departe, completându-le. Dar încet-încet, cel puțin în mediul energetic, mental, psihologic, esoteric, de fizică cuantică se ajunge la concluzia că dimensiunea a ceea ce nu percepem (încă), a ceea ce percepem și nu înțelegem (încă) etc. este ..... cel puțin infinită. Nu știm alt termen deocamdată, decât de ”infinit” și dacă mă întrebi ce înseamnă infinit ...... 
S-a dovedit științific (de către ruși) că prin emoțiile noastre influențăm ADN-ul și acesta influențează mediul înconjurător! De pildă, ADN-ul nostru se scurtează atunci când suferim. Și, de regulă, atunci când suferim întreaga noastră poziție corporală se schimbă: umerii sunt lăsați, capul e lăsat în față, coloana vertebrală e aplecată, pașii ne sunt mai mult sau mai puțin târșâiți, brațele ne atârnă etc. Intervine un puternic sentiment de însingurare și izolare.
Cercetători în California au descoperit că inima propagă un câmp energetic ale cărui dimensiuni nu sunt exact cunoscute. Un câmp energetic mai mare decât cel propagat de creier, care ne înconjoară precum o gogoașă.
Câmpurile cuantice au o importanță mult mai mare în viața noastră, decât s-a presupus vreodată și există o serie de documentare fascinante, bazate pe cercetări și studii științifice. Am căutat pe Wikipedia în română, din păcate informațiile sunt ca și inexistente, deci cine le are cu germana și engleza îi recomand să studieze un pic chestiunea, să caute tot ce e legat de rezonanță, câmpuri energetice, legea rezonanței (comercial denumită ”legea atracției” / vezi ”The Secret”) etc. 
Cert este că suntem singurii creatori ai vieții noastre, cu tot ce include ea, indiferent că denumit situațiile noroc sau ghinion. Totul este creația noastră și una dintre cele mai puternice metode este vizualizarea corectă (metodă de bază în mental training).
Din punctul meu de vedere, tu, ca individ, poți ajunge  la tine și la esența ta dacă începi cu următori pași:
renunțarea la consumul masiv de mass-media, în mod special TV și radio;
desprinderea de influențele celorlalți, chiar dacă asta înseamnă separarea de ei;
# acordarea de atenție propriilor mecanisme din organism, conștientizarea procesului respirației, de exemplu;
# exerciții regulate pentru perceperea propriului potențial energetic (atenție la mâini, de pildă, mâinile noastre pot vindeca la propriu!);
# monologuri; 
# recunoașterea obiectivelor importante pentru viața ta;
# iertarea (începe cu tine, apoi cu ceilalți. În iertare este vorba doar de tine, nu de ceilalți! Mulți care stau cu anii în blocaje nu stau acolo degeaba, ci și din cauză că nu pot ierta. Ei consideră că ”celălalt nu merită să fie iertat”, dar pierd din vedere că iertarea este un proces individual și personal și are de-a face cu sine, cu cu altul!);
# când stabilești un obiectiv, prima întrebare este: ”de ce vreau să ....?”. Dacă răspunsul începe cu orice altceva decât ”pentru mine personal”, e clar un obiectiv care nu are legătură cu tine, ci cu alții, cu ce cred alții, cu ce vor alții etc. Dacă vrei să fii mai bun pentru a-i demonstra cuiva asta, e clar un obiectiv care nu are legătură cu tine;
# începe să trăiești în prezent și în conștient. Învață să meditezi. Începe azi, căci drumul nu e scurt.
   

Da, suntem limitați ....... și când nu ne convine ceva, spunem că Adam și Eva sunt de fapt de vină :-)

Freitag, 17. Februar 2017

Mental Training în sport




După patru săptămâni de antrenament intens, atletul T. – 38 de ani, cu experiență în triatlon de 2 ani, preluat de mine în stadiul aproape de over training, cu dorința de a lua startul în iulie 2017 la prima lui distanță de Ironman și de a termina cursa sănătos sub 11 ore -, care la prima întâlnire mi-a răspuns ceva de genul: ”Mental Training? Nu, nu fac așa ceva, nu pot face așa ceva, nu am timp și nici nu pun valoare pe așa ceva.” -, ei bine, după o lună în care l-am ”împins pe nesimțite” spre Mental Training mi-a spus: ”Recunosc că situația s-a schimbat. Simt că sunt mai bun, mai motivat, simt că-mi simt organismul. În urmă cu două zile am venit de la job și am zis hai să fac antrenamentul de alergare, să mă duc până la malul Dunării să văd dacă mai este înghețată. Așa cum mi-ai ”poruncit”, desigur că am renunțat să mă mai antrenez cu muzică în urechi. Am alergat, am ajuns la malul Dunării și apoi am ajuns acasă și mi-am dat seama că sesiunea de antrenament a fost atât de intensă, am fost atât de pătruns de dialogul cu organismul meu, încât nici măcar nu mai știam dacă era gheață la mal sau nu! Sincer, mi se pare extraordinar!”
Pentru mine, ca antrenor norocos cu așa un elev disciplinat și motivat, nu există satisfacție mai mare decât să văd că sportivul înțelege și aplică ”sfaturile” mele bazate nu doar pe studii aprofundate, dar și pe propria experință.
Mental Training provine de fapt din domeniul sportiv. Este o metodă de antrenament prin care se urmărește optimizarea mișcărilor specifice ce au ca rol de a ajuta și completa sesiunile de antrenament fizic.
O imagine îmbunătățită a detaliilor fiecărei mișcări la nivel de conștient are ca scop îmbunătățirea ulterioară a micărilor respective. Rezultatul depinde de intensitatea cu care este pus în mișcare procesul imaginației, al visualizării, cât de real și intens trăiește sportivul derularea mentală a succesiunii mișcărilor pe care le efectuează în sportul său. Eficiența crește prin alternarea antrenamentului mental cu cel fizic.

I'm WATCHing YOU!! :-)