Dieses Blog durchsuchen

Montag, 31. Oktober 2016

Introducere in Mental Training_Ep. 1

      Există deja o adevărată ”industrie” literară care se ocupă cu mental training. Și cred că nu greșesc dacă afirm că toți marii campioni - prefer să rămân la domeniul sportiv - cad de acord asupra faptului că ”succesul e o chestie pur mentală”. Cartea lui Matt Fitzgerald - ”How Bad Do You Want It? Mastering the Psychology of Mind Over Muscle” - este doar una dintre ele. O alta ar fi ”The Art of Mental Training” de D.C. Gonzalez.
      Pentru cei care sportul nu înseamnă mare lucru și nici nu au ambiții competitive regulile rămân însă aceleași. Chiar dacă știința antrenamentului mental vine din domeniul sportiv, principiile de funcționare se aplică la absolut toate nivelele existenței noastre. Spun asta din convingere și din experiență proprie. Mi-au trebuit ani, mi-au trebuit enorme răsturnări de situații, răscruci complicate, asumări de riscuri, renunțări și peste toate, serii întregi de încercări și experimente personale până să ajung la conștiința de sine a efectelor antrenamentului mental. Și un pas logic în toată această înlănțuire de evenimente care se numește în definitiv simplu, Viață, este acela de a studia această știință. Așa că iată-mă, la 49 de ani, în mijlocul unui studiu menit să mă clarifice mai întâi pe mine, după care ulterior, mă va transforma în ”unealta” de care mulți au nevoie pentru a intra în acest domeniu emoțional extrem de puternic.
      Cea mai mare provocare pentru mine personal în acest proces este aceea de a mă elibera de rațiune. Am fost mereu rațională până la extrem, totul a fost condus din umbră de emoție, dar ”stricat” de vibrația cerebrală. Frica a fost elementul predominant care mi-a dus pragmatismul de multe ori la extrem. Pe de altă parte există, desigur, acele caracteristici ”astrologice” cu care fiecare dintre noi suntem aruncați ”pe lume” sau ”în lume”. Nativii din Zodia Fecioarei se împart în două mari categorii și în funcție de asta viața lor se desfășoară ”pe drumul lin” sau ”pe drumul încurcat”. Asfalt sau off-road. Eu am mers tot timpul pe off-road, pentru că asfaltul era ceva pe care nu îl înțelegeam și îl consideram prea ”tare”. Habar nu aveam că de fapt asfaltul mi-ar fi asigurat liniștea și siguranța după care am tot ”alergat” mereu, în culise existând Frica.
      Desigur, aceste filosofii le scriu acum, privind în spate la ceea ce s-a întâmplat în viața mea în ultimii 29 de ani (căci primii 20 nu-i pun la socoteală, habar nu aveam că exist!).
******
Organismul uman este cel mai profund și (încă) nedescifrat sistem cu care ne confruntăm. 
Și asta pentru că nu se rezumă la a fi doar o mașinărie cu procese mecanice, ci un proces în sine. Un proces în care au loc procese reversibile și ireversibile
    Voi rămâne la termenii Mental Training (nu antrenament mental, căci sună ciudat și oarecum nepotrivit), fiind universal valabil acceptați peste tot în lume.
     Deși cercetările din domeniu nu au reușit (încă) să definească cea mai mare parte a proceselor care se desfășoară la nivel mental - indiferent că e vorba de individ sau de colective -, technicile mentale nu sunt totuși o descoperire curentă. Originile se regăsesc în culturile străvechi începând din Antichitatea Greacă, Civilizația Maya, Egipt etc.
     Dacă e să ne referim la Mental Training ca știință modernă atunci se știe că aceasta vine din domeniul sportiv și este o componentă a psihologiei sportive. Mental Training în sport se referă la vizualizarea repetată a unui lanț de mișcări, fără ca mișcările să fie activ exersate. În Austria, această componentă psihologică este parte integrată în orice proces de antrenare, indiferent dacă este vorba de echipa națională de schi, de fotbal sau de echipa de handbal din satul X sau Y.  Este o metodă de antrenament care induce în timp optimizarea activităților sportive (a mișcărilor fizice adică), având rol de suport și completare pentru mișcările corporale active. Și dacă luăm în considerare că orice acțiune a noastră, orice rezultat pe care îl atingem este de fapt un rezultat al conlucrării mental-corporal, atunci vom înțelege de ce Mental Training ar trebui să fie de fapt o disciplină integrată (și conștientizată în procesul de predare-învățare) în sistemul de educație încă de la vârstă fragedă.
     O îmbunătățire a mecanismelor de mișcare la nivel de vizualizări intensive conștientizate (deci la nivel mental) are rolul de a îmbunătăți ulterior mecanismele de mișcare activate fizic. Cu alte cuvinte și pentru a fi mai ușor înțeles: stăpânirea teoriei (deci la nivel mental) și punerea ei în practică te ajută să îți atingi obiectivele în activitatea practică (deci la nivel fizic). Efectul aplicării teoriei în practică depinde de profunzimea cu care execuți partea de Mental Training, cât de vii și puternice sunt vizualizările pe care le exersezi, cât de aproape reușești să te induci mental în efectele unui lanț de mișcări și ale unor procese interne care reies din acestea (de exemplu te vizualizezi într-o cursă de alergare care are o miză importantă pentru tine și îți repeți mental pașii, tehnica de alergare, de respirație, te apropii mental de starea de transpirație și fizic vei transpira, deși mișcarea are loc doar mental, nu și fizic!).
   Pentru un Mental Training eficient este important schimbul de roluri, asta înseamnă:
          a. Mental Training - ”nivel teoretic” urmat de
          b. antrenament fizic - ”nivel practic”. 
În procesul fizic urmezi pașii urmați în procesul teoretic și astfel cele două componente se completează reciproc.

Modul de funcționare
      Atunci când ne preocupăm mental intens și vizualizăm procese, lanțuri cronologice de mișcări corporale provocăm în timp o conștientizare a detaliilor propriilor mișcări, vedem mai clar aspecte legate de coordonare, echilibru, clarificăm puncte neclare și simțurile noastre se ascut. Vizualizarea în sine, ca proces intrinsec, conduce la activitate musculară minimală, la o stabilizare a reacțiilor, la un antrenament pentru legăturile care există între nervi și mușchi, astfel că la final obținem o mai bună cooperare între componentele care sunt implicate în mișcările, respectiv sesiunile noastre de antrenament. Prin intermediul unor rețele neuronale care se constituie în interiorul nostru prin antrenamente focusate putem ”manipula” în avantajul nostru anumite mecanisme de care avem nevoie la momentul X sau Y.
       Mental Training este un proces ale cărui principii pot fi aplicate în toate domeniile vieții noastre. El nu se limitează doar la o creștere a capacității de concentrare și atingerea unor țeluri palpabile, ci intervine cu succes și la nivel emoțional, sufletesc, spiritual. Pe scurt, este un proces care conduce către o ameliorare, vindecare, stabilizare a întregului organism, inclusiv trecerea peste perioade emoționale complicate (negative, depresive).
     ”Mental” conține latinescul ”mens” care se traduce prin ”spirit, însemnătate”. ”Training” se referă la procese pe care le învățăm și pe care, prin repetare regulată, le îmbunătățim. Ca urmare, Mental Training se referă cu precădere la antrenarea capacităților spirituale care pot fi progresiv îmbunătățite, cu rezultate pozitive asupra reacțiilor noastre (mentale: luarea de decizii de exemplu și fizice: atingerea unor performanțe fizice, de exemplu).      
      O descriere generalizată a MT s-ar putea referi la derularea mentală a anumitor comportamente indiferent de domeniu, astfel că MT este aplicat intensiv în terapiile de dezvoltare personală. Atunci când ne imaginăm în culori vii o anumită situație ne activăm subconștientul. Cine știe ce are de făcut la momentul X și prelucrează mental și în mod repetitiv întregul proces își stabilește ”o ancoră” la nivel de subconștient. Acest lucru contribuie la creșterea capacității de acțiune și reduce acele elemente negative care apar de regulă pe parcursul unui proces: temeri, reacții neplăcute ca urmare a stressului, blocaje.
      Aceste procese sunt cunoscute și științific dovedite, astfel că ele sunt luate în considerare nu doar de sportivi, ci și de persoane care, de exemplu, se confruntă profesional sau privat cu situații foarte complicate și stressante, persoane care se află adesea sub presiunea timpului (chirurgi, piloți, specialiști în acțiuni de salvare etc.) sau persoane care se pregătesc pentru anumite evenimente: politicieni, manageri, muzicieni, persoane aflat în fața unor examene etc.

      În concluzie la aceste rânduri de introducere în acest domeniu:
Mental Training:
a. ne ajută să ne formulăm ”corect” obiectivele și să le atingem la final;
b. ne ajută să trăim la un nivel mai înalt de conștientizare a propriilor forțe, potențiale și energii;
c. îmbunătățește comunicarea cu noi înșine și cu ceilalți;
d. ne ajută să înțelegem mai bine multe lucruri sau să le percepem din alte perspective și astfel să gândim pozitiv;
e. conține tehnici care au efect asupra subconștientului nostru și pe care le putem aplica în situații de zi cu zi pentru relaxare, re-evaluare, polariate inversată etc.
f. ne arată cum ne putem modifica sau reprograma obiceiuri și setări care nu sunt în avantajul nostru.

Toți experimentăm MT, dar nu conștientizăm acest lucru. Conștientizarea și derularea regulată, introducerea MT în fluxul normal al vieții noastre ne-ar ajuta în mod neașteptat, chiar dacă la început mulți dau din cap sau din mâini și gândesc imediat că ”ce rost are?” sau ”nu am timp de d-astea!” Ca orice plan de antrenament, MT poate fi planificat și integrat până ajungi la nivelul să te întrebi: ”cum am putut trăi fără asta până acum?!”



Samstag, 22. Oktober 2016

Sănătatea: responsabilitatea noastră_Ep.2

Aici citește ep. 1
O atitudine creată și dezvoltată în propriul dezavantaj, deci o atitudine negativă pentru noi se formează într-un mediu, într-un sistem în care nu avem libertatea de a ne manifesta.

Experiențele sunt niște chestii care nu există în manuale. Adică experiențele individuale. Ele nu pot fi învățate, memorate sau predate prin nici un sistem de educație. Experiențele noastre individuale sunt acele evenimente care ”ne intră sub piele” sau care ”ne ating până în măduva oaselor”. Dacă un eveniment din viața ta nu te marchează, nu te atinge, ci trece pur și simplu prin tine sau pe lângă tine, acela nu este o experiență, căci nici măcar nu l-ai remarcat, nu înveți nimic din el, nu ai de ce să-l acumulezi pentru a-ți modela inconștien atitudinea. E ceva invizibil pentru creierul tău, dacă pot să spun așa.

La cursul de jurnalism am învățat că evenimentul este de fapt doar un produs al întâmplării. Se poate prăbuși un avion, dar dacă nimeni nu începe să comenteze despre asta, dacă mass-media nu propagă informația, atunci întâmplarea rămâne întâmplare, nu e transformată în eveniment, chiar dacă la baza întâmplării și a evenimentului stă de fapt acțiunea de a avea loc. Dar să nu complicăm lucrurile, că sunt și-așa destul de complicate și mi-e că-mi face creierul foc de artificii.

Ce ne atinge în general în viață și determină anumite modificări în atitudinea noastră ulterioară? Închide ochii și răspunde pentru tine înainte să citești mai departe.

Atunci când simțim că ceva ne furnică, ne dă insomnii, ne dă senzația aia de ”wow!!!” sau ”auoleu!!!”, atunci când avem o senzație că am atins un sentiment cognitiv care va determina ceva în interiorul nostru, atunci putem observa modificări. Și aici se întâlnesc două platforme imense care ne definesc pe noi ca indivizi: cea emoțională și cea cognitivă. Emoționalul reiese din sentimentul acela că trăiești o experiență marcantă. Cognitivul rezultă din emoțional de regulă.

Atâta timp cât nu conștientizăm că sănătatea noastră este de fapt responsabilitatea noastră, atâta timp cât nu ne pasă de organismul nostru, tocmai pentru că nu îl explorăm, nu încercăm să-l înțelegem, ci doar cerem de la el, fără să-i dăm aproape nimic în schimb (în afară de combustibil, dar și ăla e de cea mai proastă calitate de regulă), nu vom schimba nimic în binele nostru. Când încep brusc simptomele și nu mai putem funcționa, atunci încep experiențele (de pildă, dacă faci întâmplător o dată, un antrenament neobișnuit pentru tine, a doua zi vei avea o cruntă febră musculară. Abia atunci vei remaca că da domnule, uite că habar nu aveam că și aici am mușchi!!! Mulți cred că sub pieptul femeii e doar cutia toracică, mulți nu știu că și femeile au acolo mușchi, exact ca și bărbații, doar că sunt acoperiți și da, așa cum bărbații ridică greutăți la sală pentru a-și dezvolta pectoralii, același lucru pot face și femeile, cu aceleași rezultate, chiar dacă design-ul e altul! Sau majoritatea antrenează doar bicepșii, că ăia cică sunt la vedere și dau bine să fie umflați, dar de tricepși uită și apoi se miră că apar dezechilibre musculare, dureri care pot degenera în toată partea superioară a corpului). Durerea profundă este o experiență. Abia atunci eventual încercăm să vedem de unde provine și de ce, deși majoritatea fug urgent la medic și iau fără să priceapă pumni de medicamente tot restul vieții, fără să facă nici o altă schimbare! Și evident că așa apar noi verigi în lanțul ce-i alcătuiește peisajul bolii, care acum ”e mai multe”. Că așa e omul, lacom, să aibă mai mult, mai multe, mereu și mereu ....
Sau gândește-te procentual cât înseamnă un Ironman pentru tine în emoțional și în cognitiv (desigur că valorile diferă între bărbați și femei, dar asta e altă discuție). 
Altfel spus, ai două organe atinse: inima (dacă plecăm de la premiza că acolo sălăsuiește sufletul) și creierul. Care e mai important?

Ambeleeeee!” – cum învățăm noi acum la academie. Profesorul nostru, Reini, ne pune mereu întrebări-capcană: proteine vs. grăsimi – care sunt mai importante în alimentația sportivă? Sau: intensitatea vs. Recuperare – care e mai importantă? Și lista e lungă :-)

Revenind, că mă pierd printre paranteze – fapt pentru care chiar îmi cer scuze -: deci spuneam că emoționalul își dă mâna cu cognitivul. Always!! În limbaj neurobiologic: ”Neurons that fire together will wire together”. Așa se formează în partea frontală a creierului o rețea formată din cele două elemente. Ei bine, aia e ATITUDINEA.

Atitudinea este așadar un produs ce nu poate fi modificat. Și completarea generală ar fi: ”din păcate”.

Există o atitudine pozitivă (avantajoasă) și una negativă (dezavantajoasă). Gândește-te la fumătorul care se uită pe pachetul de țigări și citește că fumatul dăunează grav sănătății. Ete nah și ce-i cu asta? Sănătatea mea nu te privește pe tine – dar de fapt el nu știe exact ce înseamnă sănătatea, căci se pare că nu are experiența ei. Deci, se uită, citește și scoate următoarea țigară din pachet. Nimic nu îl va ajuta să ducă o viață sănătoasă. Cognitivul e activat, dar emoționalul nu reacționează. Sau nu încă. Atitudinea nu poate fi modificată în general prin cognitiv, ci prin ..... bingo!!!! .... emoțional. Iar emoționalul este ceva foarte personal.

Așa se explică de ce în general strategiile aplicate pe principii pe acordare de bonusuri, premii, pedepse nu funcționează în esență. Pachetul ăla de țigări are un mesaj pe el care îi spune individului că, dacă renunță la fumat, va primi cadou sănătate. Așa și, ce să fac cu ea? Ăsta e șantaj și la mine nu merge, io sunt incoruptibil!

O atitudine negativă provine din experiențe negative. Cum poți determina un individ cu atitudine negativă să facă experiențe pozitive, astfel încât atitudinea lui să se transforme într-una pozitivă? Prin cognitiv nu merge, emoțional nu ajungi la el. Ce faci? Răspunsul e: îl inspiri. DA, și ăsta este un proces care funcționează foarte bine de pildă în lumea sportului, implicit a sănătății. Mulți obezi încetează să-și plângă de milă și se apucă de sport ca să slăbească, implicit să reglementeze celelalte deficiențe de care suferă, căci văd ce experiențe pozitive au ăia slabii care fac sport de X sau Y ani.

Ca urmare, fiecare individ în parte care are o atitudine pozitivă este, direct sau indirect, o sursă de inspirație pentru cei care nu au ajuns încă la acest nivel. Implică-te cât poți și ajută-l pe nenorocit, dar, cum spuneam și mai sus, Pacientul trebuie să vrea, trebuie să aibă încredere, trebuie să înțeleagă și să fie parte activă. Nu să aștepte să fie salvat De regulă, cel care e pe linia atitudinii negative are nevoie de curaj. Deci dă-i curaj! E o sarcină grea, știu și necesită timp și încerc și eu, și nu-mi iese, dar stau pe-aproape, că până la urmă tot va urma un declic și Pacientul își va aminti că poate la mine găsește sprijin, suport și cunoștințe care să-l ajute.

Tu, ca sursă de inspirație, cam ce ai de făcut, mai ales în cazuri consacrate unde toată lumea e de acord că e o suferință genetică, incurabilă sau ceva de genul ăsta (ADHS, obezitate, cancer etc.)? Că e complicat să-i dai lui curaj, dacă nici tu nu crezi că poate reuși, nu?

Așa cum Pacientul trebuie să creadă în tine, tot așa și tu trebuie să crezi în capacitatea lui de a ieși singur din situație. Dacă tu crezi, îl poți face și pe el să creadă și de aici începe alt film. 
*va urma

Sănătatea: responsabilitatea noastră _ Ep. 1



Noi și sănătatea noastră ..... în mâinile cui?!


Mă uit peste umăr la ultimele 18-20 de luni din viața mea: un amalgam ciudat de evenimente-surpriză. Chestii legate de emoțional care au afectat starea fizică până la urmă. Am știut asta  tot timpul, dar nimeni nu-mi confirma. Că așa suntem noi, idioți în mare parte, căutăm confirmări de la alții, în loc să avem încredere în simțurile noastre. Și mai ales eu ar trebui să am încredere în ele, că doar m-au ghidat în toate nebuniile și m-au scos teafără din toate prăpăstiile, la propriu și la figurat.

Nu ne naștem idioți, dar devenim și mă tot gândesc la chestia asta .... anume că ne naștem cu un potențial infinit și nebănuit, dar imediat acest potențial este blocat, ucis, distrus prin tortură insistentă de către toți ceilalți care ne iau în primire din momentul ieșirii noastre din uter. Cine are copii și și-a bătut vreodată capul cu astfel de aspecte, observându-i activ și punându-și semne de întrebare, s-ar putea să-mi dea dreptate. Dar cine puii mei mare are timp de proprii copii, să fim serioși!! Și chiar dacă ar avea tot timpul din lume, se pare că tot nu ar avea de ales decât să-i condamne a deveni ceea ce suntem noi toți, adulții, anume o turmă de oi albe cu foarte puține oi cenușii și aproape neobservabil de puține oi negre.

Auzeam mereu cum că ”oh maică, viața e în mâine lui Dumnezeu” sau ”era bolnav, a murit, că așa a vrut Dumnezeu” și măicuța sau tăicuțul se uitau spre turla bisericii, că acolo știau ei că ar fi acel Dumnezeu care le reglează pe toate după bunul lui plac. Că dacă le tai turla bisericii i-ai nenorocit, săracii (!!)  Bunul și, în același timp, crudul Dumnezeu al oamenilor care nu au priceput de fapt niciodată ce se ascunde în spatele acestui cuvânt care, ca orice cuvânt inventat de om, nu este decât o componentă interpretabilă și relativă a mediului în care existăm.

Analizând cu precădere ultimele luni, să zicem ultimele 8-10 luni și, în mod separat, ultimele luni din 2015, am încercat retroactiv să înțeleg ce m-a determinat să nu mai aștept salvarea de la altul. Să nu mai aștept să vină medicul ăla-minune, medicul ăla genial, care să-mi spună cum să mă vindec. Mi-am luat calea mea proprie, am renunțat la medicamente din proprie inițiativă și nu am spus nimănui, căci ceva din interior îmi spunea cu tărie că dacă le înghit în continuare ..... abia atunci voi avea motive să simt dependența de niște prafuri și să devin realmente un sclav al industriei medicale și farmaceutice.

Ce înseamnă frate educația ...... instrucția ..... ce înseamnă să citești ”ce trebuie” .... chiar și așa, târziu, din păcate prea târziu în viață .....

Dar lasă, că știu câțiva care au intrat în contact cu ceea ce experimentez eu acum încă de acum 15-20 de ani și tot nu au aplicat, tot au lăsat să treacă informația pe lângă ei ca apa peste penajul raței! Chestia certă este că degeaba aflăm noi miracolul vieții, dacă nu suntem pregătiți să-l ascultăm, să-l înțelegem, să-l aplicăm. Trăim cea mai mare parte din viață precum surzii și orbii din prima lună de mare dragoste la prima vedere și când reușim totuși să ne destupăm urechile și să alungăm ceața de pe retină ..... atunci pricepem, atunci avem timp, atunci ne vine să urlăm că în urmă cu 20 de ani nu am fost receptivi la ”micile detalii și informații strecurate”. Ne aducem aminte cu frustrare și melancolie că acum 20 de ani a venit unul în parc care vorbea cum că noi suntem de fapt doar un bulgăre de energie și nimic mai mult și că vindecarea stă în mare parte din noi .... și ne uitam la el ca la un lunatec scăpat de la balamuc și ne întrebam ce caută liber prin parc. Eu cel puțin eram super-departe de aceste fenomene și nu mă interesau sub nici o formă, existența mea se baza pe rațional și cognitiv. Punct. Iar la nivel cognitiv eram o nulitate, că degeaba știam multe, dacă nu știam ceea ce aveam nevoie să știu! Că nu prea îmi puneam problema că există ceva, o nevoie ..... și tot așa se spiralează totul .... am trăit aproape 50 de ani cu bretonul peste ochi și cufundată într-o mocirlă a ignoranței.
Da ......

D-aia zic, că omul a creat o lume care-l idioțește de cum pășește în ea și nimeni nu e de vină de asta. Nu, Dumnezeu cu siguranță nu! E ca în vorba aia: ”Ce-și face omul cu mâna lui .....”

Dar, vorbă lungă, boală sigură!

Ceea ce ar trebui să învățăm din fragedă pruncie (noi de fapt știm asta, dar vin adulții și zic ”ce știi tu! Nu știi nimic!!”) este, printre altele, și faptul că sănătatea noastră este responsabilitatea noastră.


După ce am învățat în ultimele luni doar o mică parte din anatomia și fiziologia umană, deși sunt foarte departe de a pricepe întreaga complexitate a proceselor (nici specialiștii în medicină, biologie, neurobiologie etc. nu știu tot și nici nu voi știi vreodată tot) derulate în mașinăria organismului uman, după ce am căutat, găsit, vizionat și ascultat o serie de seminarii și prelegeri medicale ..... abia atunci ”mi s-a aprins beculețul de la mansardă” și ceea ce povestesc în următoarele rânduri nu sunt exclusiv rezultate ale gândirii mele, ci ale unui cumul de cunoștințe preluate, evident. Eu doar le analizez, compar concluziile cercetărilor cu propriile mele experiențe și nu încetez să mă minunez. D-aia mai bine scriu, să nu uit.

Organismul uman dispune de extraordinara și incomplet explicata capacitate de a se vindeca singur. Gândește-te la o fractură sau la o rană deschisă. Cine o vindecă? Tu? Mama? Nenea doctorul? Gândește-te bine ..... 

Organismul tău o vindecă! Nu tu, nu mama, nu medicul. 

Procesul de vindecare este de fapt un proces de auto-vindecare. Intervențiile din exterior, de ordin medical, au scopul de a pregăti condițiile pentru auto-vindecare. Că dacă ți se rupe tibia de pildă, cineva din afară trebuie să vină să așeze os pe os, cele două capete au nevoie să se reîntâlnească pentru a începe să se vindece, refăcând la finalul procesului de vindecare tibia întreagă, corect? Intervenția medicală ajută, prin dezinfectare, să nu apară alte infecții, clar. Dar vindecarea în sine, ca proces intrinsec, este executată de organism, cu întregul potențial energetic. Atenție mare la cuvinte ....

Există în Marea Britanie cazul unei tinere care la 24 de ani a ajuns la medic și i-a spus că ea are doar jumătate din creier, doar partea dreaptă. Partea stângă i-a fost extirpată la vârsta de doi ani. Și totuși, fata vorbea, învățase, avea capacitate de analiză intactă, era desenator tehnic ..... ups!

Există câteva premize clare în toată nebunia asta și asta ne diferențiază de fapt, de ce unii mor suferind de aceeași boală cu care alții trăiesc mai departe în condiții optime. Sau de ce unii aleg suicidul iar alții aleg lupta.

Orice om trebuie să vrea să rămână sănătos sau, dacă e bolnav, trebuie să vrea să devină sănătos. Asta e prima condiție peste toate! E, dacă vrei, pasiunea lui pentru propria viață.

Apoi, după ce am căzut de acord că un om bolnav are nevoie de sprijin din exterior, de cele mai multe ori de specialitate – deci de medic -, el trebuie să aibă încredere în cel care îl ajută. Pacientul trebuie să înțeleagă ce se întâmplă, să aibă sentimentul că e parte activă în procesul de vindecare și să priceapă sensul a ceea ce se întâmplă, de ce trebuie să facă ceea ce i se spune să facă. Pacientul e practic singurul care poate îngădui procesul vindecării, căci în esență este vorba de o stare profundă de spirit, de o atitudine, pe care o are conștient sau subconștient. Wow! Toți știam asta, dar niciodată nu ne-am gândit în acești termeni, corect?

milioane de indivizi văd poza asta pe FB, dar câți știu despre ce e vorba de fapt?!
Atitudinea nu este ceva cu care ne naștem și de aici istoria devine fascinantă. Atitudinea se formează în partea frontală a creierului în baza experiențelor acumulate. Atitudinea este cea care determină ce gândesc, ce decid, cum simt, cum mă manifest, cum reacționez.

O atitudine creată și dezvoltată în propriul dezavantaj, deci o atitudine negativă pentru noi se formează într-un mediu, într-un sistem în care nu avem libertatea de a ne manifesta.

Donnerstag, 13. Oktober 2016

Ești răcit? Ia o bere!

după examen, seara pe la 8, în Linz
Așa, deci cursul de masaj a devenit istorie. Un pas trecut. Un mic pas - dar greu - trecut cu bine.
Am rămas acum cu celelalte cursuri. Desigur că în română ”curs” nu prea înseamnă foarte mult, dar alt termen nu găsesc. Mai potrivit ar fi ”școală profesională”, dar la cât de decăzute sunt ”meșteșugurile” în vocabularul actual al societății românești, nu mai știu cum să potrivesc cuvintele pentru a se înțelege de fapt nivelul de pregătire educațională pe care sistemul (privat) austriac îl oferă.
Din cursul de masaj de pildă s-au retras doi colegi după primele două întâlniri. S-au simțit suprasolicitați și au intrat în panică că nu vor reuși. Cursul acesta oferă doar baza în meseria de maseur, fără de care nu poți începe nivelele următoare pentru a obține autorizația eliberată de Camera de Comerț și Industrie din Austria. Orice profesie legată de domeniul sănătății este foarte strict monitorizată aici și există și un cod nescris al breslei. De pildă, să nu îți oferi serviciile de masaj sub 1 euro / minut!
Ce sperie cel mai mult la un curs de masaj? Evident că anatomia, fiziologia și patologia. Sunt crunte și habar nu am cum am ajuns să mă înham la așa ceva, că de anatomie mi-a fost frică de când mă știu!! 
Trebuie să înveți mecanic denumirile majorității oaselor corpului uman (și să tot avem peste 600 de oase!), 
mai toți mușchii scheletului și o sumedenie de boli cu simptome, cauze, complicații și terapii cunoscute. Fiind în Austria, trebuie să știi denumirile în germană și în latină, deci nu e de joacă. La examenul teoretic (scris sau oral) îți pică un mușchi, un organ, un proces fiziologic și o boală. La examenul practic trebuie să masezi o parte a corpului, să spui cum se numesc tehnicile pe care le folosești și de ce.
Am terminat cursul, ieri a fost ultimul examen, de absolvire, teoria, deci anatomie, patologie și fiziologie. Examenul practic a fost în urmă cu două săptămâni. 
La practic - adică masezi pur și simplu - am avut partea de sus a piciorului, anterior (Vorderseite des Oberschenkels).
La teorie am avut:
1. Biceps Trahii
2. Quadriceps Femoris
3. Pankreas
4. Zervikalsyndrom.
Nu mă întreba de termeni în română, că nu-i știu. Pancreas e clar, sindrom cervical e clar, dar 1 și 2 deja mă depășește și nu stau să caut pe Dr. Goagăl! Cine merge la sală știe ce înseamnă. Cine face triatlon și nu merge la sală, ar fi bine să se apuce imediat, ca să nu spun ”ieri”. Dacă vrei să știi de ce, mă întrebi și-ți scriu o carte :-), că e mult de povestit.
Acum, revenind la titlul postării, azi la academie am mai învățat o chestie pe care eu una nu o știam. Azi am fost pe post de Asistent Fitness Trainer pentru o altă clasă de cursanți. 
Deci fii antenă, tu cel care nu știai:
Dacă ești răcit, ai febră bla-bla, pune mâna pe o bere caldă cu miere și bagă-te în pat!
E un leac băbesc și folosit la greu pe aici - poate și în România, nu știu.
De ce ar avea berea efecte vindecătoare superioare ceaiului?
În consistența berii sunt uleiuri eterice și substanțe amare. În combinație cu zahărul, alcoolul și căldura au loc o serie de procese chimice benefice organismului:
* efecte liniștitoare și o calitate superioară a somnului;
* efecte antibacteriale.
Alcoolul încălzit distruge bacteriile. Mierea (sau zahărul) îndepărtează gustul amar specific și contribuie la un transport mai rapid al alcoolului în sânge. Concluzia ar fi că prin această rețetă te faci bine mai repede!
Sinceră să fiu, eu nu am încercat-o încă. Dacă aș fi știut de leacul ăsta în septembrie, când am bolit la greu, aș fi avut ocazia să scriu despre experiențe pe propria piele.
În orice caz, ieri seară după examen, am ieșit toți la o pizza .... și o bere!! Prost! (Noroc!)

Montag, 10. Oktober 2016

Millionärin sucht Millionär ...

Reichtum macht Dich nicht glücklich!
Ja, genau .... bla-bla-bla .... 
Aber Reichtum, unverschämt viel Geld, trägt radikal zu deinem Glücksgefühl!
Millionärin sucht Millionär!
Oder Milliardär, wenn es sein muss!
Wer weiss, weiss es :-)




 

Sonntag, 9. Oktober 2016

Und wenn alles läuft ANDERS, als geplant? Was dann?!

Ich dachte heute an all meinen Niederlagen im Laufe des Lebens .... obwohl das Wort "Niederlage" für mich nie zu meinen Vokabelheft gehört hat, ich glaube nicht an Niederlagen, das sind nur Zwänge der menschliche Gesellschaft ...... wir sind seit den ersten Jahren unseres Lebens gezwungen, "Gewinner" zu werden, immer besser als alle anderen, immer im Kampf, immer etwas zu beweisen ..... Blödsinn!! Und dann fragen wir uns, warum Krankheiten wie Burn Out vom Himmel auftauchen. Und nicht nur Burn Out, die meisten alle anderen Krankheiten basieren sich auf unsere erschöpfte Psyche! Nichts kommt einfach so, aus dem Himmel, sondern aus unseren Inneren.
Ich beziehe mich aber nicht auf die "Niederlagen des Lebens" oder meines Lebens. Ich beschänke dieser Text nur auf sportliche Ereignisse.
Mitte März 2016 - unvergessliche Wochen
Dieses Jahr war für mich sportlich fast tod. Alle Wettkämpfe, wo ich mich registriert hatte, musste ich aus sehr verschiedenen Gründen absagen. Dass damit auch viel Geld verloren ging ist wohl sinnlos zu erwähnen.
Hochkogel - im März für mich auf dem Rad unerreichbar!!
Aber immer wieder habe ich angefangen, zu trainieren. Und immer wieder sofort danach kam etwas "aus dem Himmel". Eine Krankheit. Im Februar war so, April war so, im Juni war so, in August war so, sogar im September - dann war wieder mal sehr schlimm.
April 2016
Jetzt im Oktober habe ich wieder angefangen. Ob das hält ..... weiss ich gar nicht. Aber ich bin schon überzeugt, dass diese Kette - gesund-krank-gesund-krank - einmal doch brechen wird, es kann nicht bis am Ende meines Lebens so bleiben!
Mal angenommen ist das Leben der Wettkampf deines Daseins, dein A-Race. Du planst alles, du trainierst brav, du siehst sogar den Ziel vor deinen Augen .... und dann, einmal so, auf der Strecke passiert das Unerwartete
Anfang April 2016
Du bist viel zu langsam oder
Du verletzt dich unerklärlich oder
Du hast eine Raiffenpanne am Fahrrad oder
sogar zwei-drei oder
Muskelkrampen quellen dich oder
Du schaffst nicht unter den cut-off time oder
Du verlierst dein Helm und darfst nicht weiter usw usw.
W a s   m a c h s t   d u   d a n n ?
Wie fühlst du dich?
  1. niedergeschlagen
  2. demotiviert
  3. frustriert
  4. nervös, wütend
  5. schockiert, traumatisiert
  6. verloren, ohne Richtung
  7. blöd
  8. zum Heulen
  9. falsch verstanden
10. schlecht behandelt
11. lebenslustartig
12. verlassen
13. unendlich traurig
14. deprimiert
Oder? 
Natürlich kommen diese Gefühle so langsam nacheinander, die haben auch eine eigene Hierarchie! 
Manche kommen zusammen Hand in Hand, wie z.B. 1 mit 3 und 4. Dann kommen 6, 11 und 13 mit 14. 
Egal, bei jeder ist anders, aber die Palette der Gefühle spielt irgendwo in diesen Grenzen herum und noch weiter hinaus, da nicht alle Gefühlebeschrieben werden können.
Großglocknerlauf - Vorbereitung für den Wettkampf, den ich leider nicht gestartet habe
Die Frage ist: 
was macht man am besten, dass nicht zum Suicid greifft?  
Weil so Vieles bringt einer ganz nach unten unter dem Boden des Aushaltensvermögen .....
Und jetzt kommen die Vorteile einer Sportlermentalität, die ab und zu im Laufe seines sportlichen Lebenslauf auch schlechte Wettkämpfe erleben durfte - entweder wurde desqualifiziert oder hat selbst aufgegeben und der schwerste Moment ist dann wenn du den Zeitmessungschip zurück gibst, weil dann weisst du ganz genau, alles ist zu einem ungeplannten Ende gekommen.

Genau wie im Sport, so auch im Leben:
Man fängt immer von eins oder von Null oder manchmal von Minus an. Weil es gibt auch ein Minus manchmal, Null ist nicht unbedingt die unterste Treppe der Niederlage.
Die letzten Monate von 2015 waren bei mir sehr kritisch. Kritisch waren sie angefangen April, aber dann ging alles in die Hölle hinein wie auf eine lange Rutsche.
2016 kam mit vielen Änderungen und Veränderungen, neuen kleine Traumas, das Sommer brachte Schließung eines Kapitels und Anfangs des Nächstes. Viele Versuche um sportlich neu anzufangen sind sehr schnell gescheitert, ABER - und jetzt kommt die Sache, die ich als die Beste in meinem Dasein finde, die ich als eine Weiterentwicklung meiner Spiritualität empfinde - ich habe nie das Gefühl der Niederlage gespürt. Ich habe die Sachen einfach gelassen, so zu verlaufen, wie sie kamen. Ohne zu heulen, ohne groß zu leiden. Wozu denn? Weil ich immer wieder krank war? Ich musste den Grund finden, nicht heulen. Weil ich wieder mal nicht zu dem Start eines Wettkampfes gehen konnte? Dann eben nicht, erstmal die gesunde Basis schaffen, dann kommen auch die nächsten Schritte, was dich tatsächlich weiter bringen.
6-Km-Lauf in Linz
Forcieren bringt nichts.
Die Zeichen ignorieren bringt nichts Gutes. Höchst sehr kurzfristig, dann aber ist die Niederlage viel-viel schlimmer, weil du von höheren Stockwerk nach unten in den Keller kommst, das ist ein sehr einfachen Prinzip!
Jetzt bin ich wieder am Anfang eines sportlichen Versuchs. Der 5. oder 6. oder 7. in diesem Jahr, weiss ich gar nicht mehr. 
Ein Wiederanfang kann schwieriger als einen Neuanfang sein. Natürlich gibt es Vorteile, da du schon eine bestimmte Erfahrung in der Sache hast, aber die Prozesse sind nie identisch. Ähnlich vielleicht, aber nicht identisch. 
Gestern endlich eine "vernünftige" Strecke gelaufen in einer "dezente" Zeit: 10 Km in 57 Minuten mit wenig Höhenunterschied. Die Uhr zeigte: "Tempotraining"! und das Wort "Tempo" war wie eine Melodie für meinen Sinnen.
Heute ganz locker eine nicht so leichte Radstrecke, 25 km mit Aufstiege von 14 bis 15% und engen abrupten Abstiegskurven. 
Fahrzeit ist für mich im Moment gar nicht relevant, da ich dieses Jahr nicht mal 200 Km insgesamt aufs Rad war - im Vergleich mit 5.000 bis 6.000 pro Jahr in den vergangenen Jahren!!!! -. 
Letzte Sonntag bin ich die fast gleiche Radstrecke gefahren, aber kürzer und viel neben dem Rad zu Fuß gegangen, da ich die Aufstiege nicht schaffte. 
im Regen ..... mit unbeschreiblichen Gefühle, letzter Sontag
Heute einmal schaffte ich den Hochkogelaufstieg was bei mir einen großen "Wow!"-Gefühl brachte, da es doch unerwartet war (der fängt so mit etwa 7%, ist über 1 Km lang und unterwegs ist die Steigung über 15%!). 
"Der Sieg ist im Kopf!" - und so ist es ..... dort müssen wir immer wieder suchen, auch wenn die Sachen schief laufen. Die laufen nicht umsonst schief, nicht umsonst starten wir den Wettbewerb X oder Y nicht mehr, obwohl alles geplant, bezahlt, organisiert ..... es gibt immer ETWAS ..... was wir nur nachhinein betrachten werden können ....
P.S.
Alle Bilder hier waren ein Versuch eines neuen Anfangs. Alle von ihnen, immer wieder!!! Danach kam immer eine Krankheit oder eine krankartige Etwas, das ich noch nicht erklären kann. Daher ist 2016 für mich ein Jahr der Experimente.
Was machst du nach einem geplazten Wettkampf? Kein Sport mehr? Keinen Training mehr? Keine Wettkämpfe werden geplant?! Come on!!!! Du heulst 3 Tagen und dann gehst wieder ins Training. Wenn du einen guten mentalen Trainer hat, gehst du schon am nächsten Tag wieder ins Training :-) DU weiß es genau, dass dies Deine Einzige Chance ist (!!!!)
Darüber kann ich nur dann sprechen, wenn ich sicher auf die Ergebnisse bin. Mann soll auf die Energien zurückgreiffen und dafür muss man nicht weit entfernt suchen, weil wir selbst sind unsere eigene Energiequelle! Wenn wir dass von Anfang an nur wüssten ......

Bis dann denn verbleibe ich mit sportlichen Grüßen ...... aus Leben!
Wenn Du dies als Motivation fürs Leben empfindest, bitte verteile es weiter, an die Menschen die gerade das Leben nicht so gut empfinden.

I'm WATCHing YOU!! :-)