h a o s_2_24.12.2014

Îmi scria astăzi cineva, după ce a citit materialul de acum câteva zile, că scriu bine. Că scriu profund. Că-i place. Că se regăsește. Că învață și meditează. Că empatizează. Noroc că a venit Crăciunul, să aflu și eu că citește și că empatizează. Altfel, reacțiile lipsesc cu desăvârșire, doar că eu scriu de amorul artei, că dacă scriam pentru a fi citită, deveneam scriitor și încasam și bani.

Adevărul este că și mie-mi plac majoritatea textelor mele (culmea!).

Buba mea este faptul că nu prea citesc textele altora, poate aș mai putea învăța câte ceva.

Foarte rar scriu la întâmplare. Nu pot să scriu la comandă. D-aia nici nu aș putea să fiu ”știrist”. Ca să ajungi jurnalist calificat, ca să spun așa, trebuie să începi cu știrile. Alea multe, scurte, pe bandă, pentru popor. Scrise contra-cronometru și la comandă. În România, curvăsălâc în toată regula, cu destul de puține excepții.

La mine e vorba de ”moment”, de ”muză”, de trăire, de intensitatea pe care vreau să o târăsc afară. Trebuie să iasă din mine, pentru a-i bântui pe alții :-). Deci scriu de fapt din egoism. Ei bine, uite la asta nu te-ai gândit niciodată, cititorule! Așa cum oamenii aduc pe lume copii din egoism, domesticesc animale și își cumpără animale tot din egoism (Nu ești de acord? Nu zău! Păi toate chestiile astea le faci pentru că ”copiii mici sunt drăgălași” sau, cum era generația părinților mei: ”Păi să aibă grijă și de noi cineva când vom fi bătrâni, nu? Că d-aia îi aducem pe lume și îi creștem!”, pentru că un animăluț de casă îți alungă ție singurătatea și lista cu exemple de egoism și egocentrism poate continua. Pentru că ne plac copiii, pentru că ne plac animăluțele …. D-aia le vrem. D-aia ucide omul animale la vânătoare: din plăcere!! Omul, cu dreptul ăsta al lui de a decide viața și moartea altora .... câh!
În unele țări, animăluțele se cumpără precum o geantă sau o haină. În altele, aceste ”produse” stau peste tot pe străzi, doar să le iei să le ”culegi” (Asia, America Latină, unele țări europene). Să fie ale noastre, să le posedăm, să dispunem de ele, să ne exercităm autoritatea, să ne simțim mai puternici atunci când poruncim, dispunem, acționăm cum vrem mușchii noștrii, nu ai lor! Copilașii sunt drăguți cât sunt mici, că pot fi manipulați 100% ... după ce începe conștiința de sine, începe și conflictul părinte-copil. Etc și bla-bla-bla… uite a postat unul pe facebook o fotografie cu o pisicuță vopsită în toate culorile curcubeului și i se pare foarte amuzantă chestia asta, într-atât de amuzantă, încât a trebuit să o împrăștie. Ce idioțenie și doamne, câte miliarde de idioți .... omul, animalul cel mai dăunător planetei și universului!), tot așa și eu scriu din egoism. Pentru a mă elibera. Este o ”apucătură” din fragedă copilările, când nu aveam cu cine să vorbesc și trebuia să mă descarc cumva. Cu mama nu am vorbit niciodată, în sensul comunicării propriu-zise. Nu avea timp, nu avea chef, nu știa că există această latură a naturii umane și că are un copil care eventual ar avea nevoie de acest tip de dezvoltare. De vorbit am început foarte târziu, aproape de 3 ani, că dacă nu vorbea nimeni cu mine .... io de unde puii mei?!

Când ar fi vrut ea (mama) să fie ascultată și când ar fi vrut ea să îmi vorbească, era deja mult, mult prea târziu. Și a murit, printre altele și sufocată de propria incapacitate de a clădi și menține relații. A murit în durere, lăsând în urma ei durere pe termen lung, nevindecabilă. O fi în gena familiei …. să fim toți așa, niște egoiști, incapabili, triști și înotând permanent prin propriul trecut.

Na, că iar am deviat. 

O seară de Ajun de Crăciun așa cum trebuie să fie. Mă rog, pentru unii, nu pentru toată lumea. 

Mi-am luat tensiunea: 154/100/52. Cam ciudate cifre. O fi de la vinul fiert. 

Mâtza doarme, poți să tai lemne pe ea.

Am scos-o azi afară. Cald, soare, nebunie, ziceai că e vară. Mă rog, nu chiar. Un vânt crunt, de mieuna pisoiul că nu putea să-și țină echilibrul. N-ai văzut așa ceva, pe bune! Vroia și el să apuce o frunzuliță și venea o palmă de vânt de-l trăznea și dădea cu el de pământ și iar îl spirala și îi deranja blana … mieuna bietul patruped de ziceai că are streche. 

Iar vântul era precum crampele: mai te lasă, mai te apucă. Și când să respire și motanul meu mai cu spor și să viseze la fluturi, iar vine o crampă și îi șifonează urechile, îi ridică coada stufoasă și i se bagă pe sub burtică, printre picioare, probabil și printre pernuțele lăbuțelor …. Căuta să se ascundă, nu cred că pricepea ce se întâmplă, ”cine șoarecii mei mă zguduie în halul ăsta, că abia am mâncat și-mi vine să dau afară! Să-nceteze-odată că vomit pe el!”

N-a vomitat, că e băiat cu sânge mov, dar mi s-a făcut milă de el, l-am pozat un pic și l-am luat pe sus retur acasă. 

Vai de mine, ziceai că-i pașa bătut de Mircea cel Bătrân, așa se târa pe burtă în sus pe scări, căutând cu disperare gaura de șarpe (adică ușa de la apartament) în care să fie el  Leul din vârf.

Telefonul mobil cu număr de România ….. habar nu am pe unde este, pentru că dacă aș avea habar, aș rezilia și contractul, on-line. Dar mă bucur că în seara asta nu-l am, să constat iar că primesc mesaje de ”Crăciun fericit!” și toate celelalte urări de bine de la oameni care nu-mi vorbesc tot anul și printr-o minune care poate fi numai dumnezeiască își aduc acum aminte să trimită printr-un click un mesaj la toată agenda telefonică (mesajele alea cu ”ție și întregii tale familii” îmi plac cel mai mult!!). 

Ce urăsc trendul ăsta din ultimii ani, devalorizarea asta cultivată cu o insistență dureroasă!! Nu frate, nu trimit mesaje la toți nici măcar de Crăciun. E ca și chestia asta cu ”friends”, ”Era prieteniilor și a prietenilor”, virtualul în care toți se declară ”friends”, dar habar nu au ce înseamnă de fapt cuvântul, în valoarea lui intrinsecă.

Sincer, chiar nu vreau urări de la ”friends”. Vreau urări doar de la cei care mă plac, mă iubesc, mă respectă, comunică cu mine cel puțin de câteva ori pe lună, îmi împărtășesc din durerile și bucuriile lor și mă întreabă și pe mine de bucuriile și durerile mele. Vreau urări de la oameni care nu uită 364 de zile pe an că exist. De la oameni care nu trăiesc doar prin ”like”-uri.

După ce m-am întors cu pisoiul din ”aventura vânturoasă”, am sunat aici pe cei care au făcut niște gesturi deosebite pentru mine, anul acesta. Relația mea cu telefonul (mobil) este o relație destul de forțată. Am telefon mobil ca să pot fi reperată, la o adică. Bine, în Austria nu mi-aș fi putut deschide cont bancar fără să am telefon mobil. Plus că deocamdată singura mea opțiune de conectare pe internet este telefonul mobil. D-aia am un telefon mobil. Pentru situații deosebite. M-a prins și pe mine virusul ăsta cu trimitere de fotografii și mesaje direct din telefonul mobil, dar în general nu am o relație foarte apropiată cu el. Așa că, să sun 5-6 persoane în decurs de jumate de oră este un record personal. S-au bucurat frate!! TOȚI!!! Vai, cum de m-am gândit la ei, ce onoare, ce mulțumiri, ce fericire!!! Proprietara apartamentului unde stau, două prietene de-ale ei care au ajutat într-o anumită situație legată de apartament, încă un tip, vecin, o colegă de muncă și cam atât. Pe Facebook am trimis un mesaj general pentru cei cu care mai comunic pe parcursul anului și pentru câțiva necunoscuți, care însă empatizează la postările mele destul de des. Și cam atât.

Din țară … am primit două mesaje simbolice de la oameni pe care îi cunosc de peste 25 de ani și cu care eram prietenă. Vremuri de mult apuse. Oameni cu care, din păcate, mi-a fost imposibil să stabilesc o relație normală de prietenie în sensul cunoscut de generația noastră, a celor de 45+. Oameni de care am tras la greu, dar de la care nu am putut scoate mai niciodată nimic (comunicare, adică). Nu mai comunicăm de mulți ani. Peste an, aproape că nici nu știm că mai existăm, pentru că eu am capitulat să mai tot dau, fără să primesc. Oameni care nu au priceput că ” a da” și ”a fi cu cineva” nu este un act de ”interes pur” și atât. Adică: ”Ești acum, aici, cu mine, doar pentru că ăsta e interesul tău. Nu ai altceva mai bun de făcut. De aceea îți petreci timpul tău cu mine.” Wow …. Cât de tare m-a zburlit teoria asta, în urmă cu vreo 19-20 de ani …. Mi-amintesc și acum. Am învățat de la ei să fac cu ei, așa cum fac ei cu mine, dar a durut. A durut vreun an. Poate trei. Viața merge înainte. Acum ei îmi scriu de Crăciun (pentru că eu nu mai am această inițiativă, la ce bun să vorbești cu pereții la infinit?!) mesaje de genul: ”Crăciun cu bine” și eu le răspund: ”Merci.” Eventual mai adaug un: ”Și ție la fel.”

Cât de insipid, cât de sec, cât de trist, cât de non-sens, cât de enervant. De ce așa? Mai bine deloc. Răspund din politețe. Pentru că avem un trecut. Dacă nu am avea un trecut împreună, nici măcar nu aș mai răspunde și nici măcar nu m-ar mai preocupa într-atât încât să și scriu despre asta. Dacă mă (mai) doare? Evident. Este o durere de care nu scapi. Pentru că trecutul acela, anii aceia, au fost cei mai semnificativi din viața noastră și noi am dat cu piciorul la relația formată atunci. Din punctul meu de vedere, ei au dat cu piciorul.

Pură incompatibilitate. Clar motiv de divorț, nu? Eram tineri, proști, naivi, nu știam ce vrem, ce și cine ni se potrivește. După aia am devenit maturi și dăștepți și am descoperit că aia vechi nu ni se mai potrivesc. Așa că le-am dat cu piciorul. Fie pentru că nu erau de nasul nostru, fie pentru că nu eram noi de nasul lor.

S-a trezit moșul. Adică motanul. Toarce precum un tractor, s-a conformat cu tristețe cum că nu are loc la mine în brațe acum, toarce cu ochii la brad și la mine.

După o pauză de mai mulți ani, Crăciunul acesta arată a Crăciun și la mine. Brad, mici cadouri și tot ce am nevoie pe masă. Ba mai mult, am fript la cuptor o rață mică. Sub 2 kg. Este un eveniment. Unu la mână, pentru că e carne. Doi la mână, pentru că e prima rață pe care o mănânc după 22 de ani. În cei patru ani de Germania, Crăciunul era cu rață și sos de ciuperci și Anul Nou era cu curcan. Ei bine, din 1992 nu am mai avut un astfel de Crăciun, așa că iată-mă din nou în trecut. Dar doar cu un picior. Restul e aici, în prezent. Sunt aici și mi-e bine.

Ce făceam anul trecut?

Absolut nimic pregătit de mâncare, nici brad, nici dulciuri, nici fructe. Mă străduiam să mi se pară că totul e bine.

Acum doi ani? La fel.

Acum trei ani? La fel, dar mă pregăteam să plec din țară, ca urmare totul era perfect. Eram în ultimul an de studenție la jurnalism și comunicare, deci învățam și pe 4 ianuarie plecam spre Norvegia, Tromso, la primul meu concurs de alergare. O călătorie emoțională.

Acum patru ani? Eh, parfum! Eram în Himalaya - citește aici ….. doamne….. ce fericire, ce zi avusesem, ne prinsese – întâlnisem pe drum un danez și doi britanici, deci eram patru - noaptea pe poteci, sus pe la 4000 de m, prin sălbăticie ….. ce fericire …..

Știu cu exactitate ce am făcut de Crăciun în fiecare din ultimii 25 de ani … acum 25 de ani, la ora asta cred că dormeam și habar nu am cum ajunsesem acasă, după 3 nopți și 3 zile de război de stradă prin București.

Bate vântul foarte puternic, beau vin fiert. Am fost în Strebersdorf, la o familie, dar nu am stat mult, poate o oră. Plăcut. Fără excese. Cadouri mici, bucurii enorme. Spiritul Crăciunului la el acasă. Jocuri de familie. Cântece. 

Mâine dimineață vine un amic pe la mine. Indian, dar știe de Crăciun și îl ține, cică îi plac toate sărbătorile, nu contează de ce religie aparțin. Poate ieșim prin oraș, că va fi liniște, cu siguranță.

Avem nevoie de atât de puțin pentru a ne fi bine. Cei care nu au avut în viața lor sau cei care nu au, știu foarte bine despre ce vorbesc. 
Am făcut ieri salată de boef. Este delicatessa mea și îmi place la nebunie să o prepar. De regulă îmi lua două zile. Acum nu am mai făcut 5 kg, ci doar vreo două. Nu, nu pentru că mănânc mai mult de sărbători, ci pentru că ciugulesc din ea de trei ori pe zi :-) și ține și pentru Anul Nou. După ce era prea târziu, mi-am dat seama că nu am un vas mare în care să amestec legumele. Ha ...... singurul ”vas” mare ar fi găleata din plastic de la baie, de 10 l. 
Sus pe dulap, ”arhivată”, stă friteuza pe care o cumpărasem prin august, că am locuit 6 luni într-un rezumat de garsonieră și nu aveam la ce să-mi fac un cartof prăjit, totul era de genul eu, ”Gulliver în țara piticilor”. Așa, friteuza măcar o puteam pune și pe podea. Așa că am luat vasul teflonat din friteuză și acolo am finalizat salata și tot acolo a rămas, că nu am în ce să o transfer. Dar astea chiar nu sunt probleme, ci mici provocări, găsim soluții și rezolvăm :-)

Ah, după o lună de dormit pe jos, iaca de azi mă pot înălța și eu pe un pat. Cred că d-aia doarme pisoiul atât de adânc, că s-a lipit de pat :-) ”Uraaaa, avem pat, avem pat!!!!” – mă și văd îngrămădită la perete, ca să aibă măria-sa loc să dea din vârful cozii pe mijlocul patului, lungit pe diagonală!! :-)

La radio sunt cântecele clasice internaționale de Crăciun, azi și mâine, să nu ne intoxicăm.  Deci atmosfera este cea la care visam și da, trăiesc într-un vis. Visul meu.

Și, revenind la subiectul de plecare de fapt:

Urările de Crăciun, de Paște, de ziua de naștere etc. își au rostul și farmecul și valoarea atunci când ….. au valoare. De când cu acest facebook, s-a renunțat la calitate pentru cantitate, din păcate. Da, știu că oarecum ai jumate de minut de plăcere când vezi 100 sau 1000 de urări pe profilul tău, dar după jumatea aia de minut de entuziasm, dacă lași voalul superficialității la o parte vei descoperi că maxim 10 urări din alea 1000 chiar au valoare! Că maxim 5 din cei 10 ar fi eventual prieteni cu adevărat, la bine și la rău. Și crede-mă: 5 e un număr generos, statistica reală spune că un număr realist ar fi de maxim 3!

Și mesajul meu: recultivați valorile vechi, istorice. ”Friends” nu = cu prieteni. Prietenia este o perlă rară, nu un cuvânt de duzină. Este un conținut. Este o stare. Trimiteți urări doar dacă simțiți ceva pentru destinatarii lor. Altfel nu faceți decât să contribuiți la procesul devalorizării generale care ne spală creierele și ne șterge cu timpul orice posibilitate de a filtra lucrurile, situațiile, oamenii, reacțiile, acțiunile, vorbele, gesturile.

Crăciun fericit tuturor celor care mă citesc și mă dezaprobă în seara asta :-)

Celorlați – adică celor care mă aprobă – le doresc și un An Nou fericit, să fie bonus de la mine :-) (Poate mai scriu ceva până atunci, mai sunt ceva zile).