Donau Insel _bike 00

Sâmbătă, 11 mai, eram din nou nerăbdătoare să ies afară.  De data asta, cu bicicleta. 

O zi superbă, caldă, soare ….. cum să stai în casă?! Visam de atâta timp la avântul ăsta și la mâncăriciul ăsta neastâmpărat de a porni în recunoaștere. Planul era să încep să descopăr zona apropiată domiciliului și locului de muncă, fără să mă aventurez spre centrul orașului. Viena este un oraș foarte mare, așa că deocamdată ne concentrăm asupra ”Orașului Dunării” (Donau City = D.C.). Cum promisiunea de bază era că în primele 3 luni de staționare nu voi păși în nici un magazin de unde tentația de cumpăra nu știu ce țoală m-ar putea înmuia, acesta era singurul plan pe care îl puteam accepta! Cumpărăturile se vor rezuma la alimente și, dacă va fi nevoie, la bilete pentru mijloacele de transport în comun. Atât și nimic mai mult. Cărasem tot ce aș fi putut avea nevoie, mă chinuisem, plătisem și 300 de euro pentru transportul unor lucruri, deci în afară de un deschizător de conserve chiar nu aveam nevoie de nimic și trebuie să mă descurc cu ce am. Basta!

Exersez auto-disciplina din adolescență, deci lucrurile trebuie să iasă, deși în ultimii ani, cu vârsta, am mai cedat pe ici-pe colo.

Chestia e că dimineața m-a furat tot aranjând. Când e spațiul mic și ai atât de multe lucruri, e destul de complicat. 

Întâi mă preocupa partea de design, 

apoi venea partea de utilitate. După o săptămână tot nu am reușit să o scot la capăt, în sensul că nu prea știu pe unde sunt unele lucruri atunci când am nevoie … Pansamente, leocoplast, alifii, cablul X sau Y, pelerina de ploaie, mănușile mai groase de bike și tot așa. 

Timpul trecea și întrevedeam riscul de a rata ziua trebăluind. Ori viața e prea scurtă … 

Așa că pe la 11:30 m-am decis să mănânc ceva. 

Am plecat pe la 12:30, pe cursieră. După 3 km simțeam că-mi lipsește ceva …. Mănușile!! Eu nu pedalez fără mănuși. Așa că am făcut cale-ntoarsă, sperând să le regăsesc. Erau în clădire, pe scări, nemișcate, despărțite, așteptându-mă pe trepte. ”Alice în țara minunilor”, nu?! 

Aici, un segment din drumul meu către birou:

Aici, traversăm Dunărea ….. Die Alte Donau (Dunărea Veche). 

Între Dunărea Veche și Dunărea Nouă se întinde, pe o distanță totală de 21,3 km, Insula Dunării (die Donau Insel), și eu acolo ținteam azi. 

Aici, Donau City Str. și clădirea firmei unde lucrez. Patiseria de jos este sursa micului meu dejun, delicious :-). Cei de la Ströck chiar îmi satisfac papilele gustative, cât am mai visat eu la patiseria asta germanică…. 

În imediata vecinătate, cea mai înaltă clădire din Viena (probabil și din Austria): 

Donau Center și drumul către Donau Insel:

În stânga, pe apa fluviului, un generos loc de joacă pentru copii și adulți. Se și văd cum țopăie. Pe băncile din spațiul verde din dreapta stau părinții și se uită la odraslele lor. Nice, nu? 

O iau la dreapta pe pod și intru pe Donau Insel. 

Mă uit la unul dintre panourile informative, care sunt montate pe peste tot pe insulă. Afli unde ești, ce vezi, ce opțiuni ai să ajungi pe continent din nou.

Niște proști austriecii ăștia …. Vorba unui fost coleg: ”mda …. plictisitor de perfect ….”. Așa este, îi dau dreptate. Oamenii în România au mintea ocupată. D-aia și vorba: ”Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul.” Unii o spun cu deznădejde, alții cu mândrie. Cei de pe urmă nu realizează ce pierd cu adevărat. Nici nu ar știi ce să facă cu timpul liber, au nevoie să fie ținuți ocupați. Condoleanțele mele. Nu-și dau seama că statul ăla fără scrupule și-a făcut o vocație din a-i ține proști, bolnavi, ocupați pe toate planurile, reușind totuși să le dea impresia că sunt niște norocoși de fapt. Da … norocoși ….

În comparație cu ce? Cu Nairobi poate?! Sau cu Kathmandu?! Sau Tirana? Se poate și mai rău, așa este. Cică viața îți priește sau nu-ți priește în funcție de ceea ce alegi să stea în centrul atenției tale mentale. Ce naivitate, frate, ce naivitate ….. De ce să ne pese că lucrurile ar putea fi făcute bine, în folosul nostru, cu exact aceeași cheltuială de resurse cu care sunt făcute prost și ineficient?! 

Da, deci, să continuăm, că e păcat. 

Apropos de grija pentru nevoile cetățeanului, iaca cum se poate să construiești o urcare pe pod care să deservească interesele tuturor: vârstnici care nu mai pot urca trepte, bicicliști, părinți cu cărucioare și copii mici, pietoni, oameni cu handicap fizic și lista ar putea continua. 

Urcând pe spirală, intrai pe un pod pentru pietoni și bicicliști și la intrare era anunț clar cum că în data de 17 mai va fi triatlon și zona X va fi inaccesibilă dinspre podurie Y și Z. 

Câtă risipă aiurea de resurse și informație, nu?! 

”Danke für Ihr Verständnis.” / ”Mulțumiri pentru înțelegere”. 

Da, germanicii în general cresc în cultul anumitor termeni care chiar nu și-au pierdut importanța (în numele acestui cult, în urmă cu 20 de ani, ”am pierdut” o relație cu un individ care obosise de atâta politețe și care nu înțelegea că ar fi bine să și-o însușească!!): ”Vă rog”, ”mulțumesc”, ”se poate?”, ”Mă scuzați!”, ”S-aveți o zi bună”, ”week-end plăcut”. În liftul clădirii unde lucrez, oamenii salută și răspund la salut, altă risipă de energie. În clădirea în care locuiesc - și toți locatarii lucrăm pentru aceeași companie, dar nu ne cunoaștem încă între noi -, mi se răspunde la salut și sunt salutată. Ce de paranormal, frateeeee …. Iar în blocul din București unde locuiam de 20 de ani, nu doar că nu mi se răspundea la salut – bărbații români așteaptă să fie salutați de femei, nu știu de unde, din ce societate primitivă se trage chestia asta patriarhală -, dar dacă se întâmpla să vin cu bicicleta încărcată și să vreau să intru, individul din fața mea nu întârzia 2 secunde să-mi țină și mie ușa grea din fontă, ci intra ca berbecul și lăsa ușa să se încuie în spatele lui. Și ce dacă vine altul în spate? Ah, că ”altul” e femeie …. Ghinionul ei, bre! Că mai e și cu greutate … da ce, am pus-o eu!?? 

Cam asta este lista scurtă a politețurilor care armonizează relațiile dintre oameni …. și nu, chiar nu exagerez! 

Jos, sub un pod, era un spațiu imens, încercuit cu un gard subțire din sârmă, unde avea loc un fel de petrecere. Se putea intra dacă achitai un bilet de intrare, nu știu cât costa, că nu am întrebat. Dar erau suteeeee de oameni: yoghini, bicicliști, artiști, meșteșugari, părinți cu copii, studenți, buddiști …. Totuși, locul respira a pace, bună-înțelegere, frumusețe, chef de viață, culoare, meditație, acțiune, veselie. Nu a beție, mizerie, ceartă, țigănie. Ce diferență enormă …. 

Exista și muzică, cu DJ, dar nu urla …. Corturi, cortulețe, covorașe …. Era așa o atmosferă hip-hop și se găsea loc pentru toate vârstele. 

Nu am înțeles faza cu bicicletele …. Toate trebuiau lăsate în afara spațiului de petrecere, fie legate de gard fie de o parcare mobilă organizată pentru această ocazie: 

Presupun că astfel se dorea evitarea oricăror accidentări, căci în fond mai alergau și copii pe-acolo. 

Am zăbovit o vreme privind, analizând, colectând informație și savurând atmosfera, după care mi-am continuat explorarea. 

E greu de acceptat faptul că deodată …. Hai să zicem pe șleau: ”condițiile de antrenament ți s-au schimbat atât de radical, încât simți nevoia să te ciupești.” 

Ești atât de copleșit de tot ceea ce (ți) se întâmplă, încât nici măcar nu te poți antrena.

Ai mintea ocupată. Dar cu lucruri atât de diferite față de doar câteva săptămâni/zile înainte …. 

va urma