Dieses Blog durchsuchen

Wird geladen...

Dienstag, 17. Mai 2016

.... de suflet .... prin Austria cu bicicleta

Am rămas mult în urmă cu multe. Cu povestitul, cu sufletul, cu vise, cu citit, cu scris .... nu am scris despre nebunia urcării pe Oetscher ... acel Kilimanjaro al Austriei Inferioare, dar imaginile nu-mi ies din minte pur și simplu. 

Fascinația combinației de culori atinge dimensiuni indescriptibile primăvara și șicanele vremii îți cern și ele trăirile de la o extremă la alta. Ziua de ieri și de azi de exemplu .... vremea a cam dat cu noi de toți pereții ... și nu apuc să povestesc toate peripețiile și nebuniile ...
Prima întâlnire cu acest munte izolat într-un peisaj deluros a fost în februarie, taman în ziua când, după ce trecusem de fazele rele ale pneumoniei, mă plesnise o durere cruntă la coastele din stânga, dar nu mai rezistam sub nici o formă să mai stau în casă, în pat, să zac, să ruginesc .... așa că m-am urcat la volan și am condus 50 de km să am primul rendez-vous cu muntele. A fost un pic riscant, dar a ieșit cu bine. Durerile s-au agravat, până la urmă m-am dus la medic și am aflat că nu era decât o coastă ruptă. Deci coasta și cu muntele s-au întâlnit pe un drum al durerii cândva la final de februarie 2016.
 Frig, dezolant, pustiu, un suflet spălat de melancolii, pasivitate și tristețe, dar avid de nou, de aventură .... și blocat în neputințe fizice la momentul respectiv.
Așa că, inevitabil, revederea cu Majestatea Sa s-a întâmplat în aprilie.
Îmbrăcată de alergare, nu de expediție montană, aventura solo s-a terminat cu bine totuși, căci am știut când să renunț. Mai aveam probabil jumătate de oră cel puțin până în vârf, dar prin zăpezi și pe un vânt crunt. Și mă aflam pe un munte pustiu ..... unde ultimul urs a murit în urmă cu puțini ani (!).
 Am tot zis că scriu, că scriu, să nu uit și să mă motivez - căci până la urmă blogul ăsta mă ajută cu destule ocazii, îmi reamintește cine sunt, ce pot face și pe unde mă preumblu.
Imaginea moțului din piatră m-a acompaniat și când mă întorceam din St. Poelten pe bicicletă spre Amstetten. 70 de km prin rafale de vânt și mânată de la spate nu de vânt, că Domnia Sa mă persifla din față, să fie mai de neuitat călătoria, ci de teama că mă prinde întunericul.
 Fotografia de mai jos mi-a adus aminte de Cotopaxi din Ecuador văzut de la El Porvenir ..... fantastică asemănare chiar și a combinației coloristice, deși totul la alte dimensiuni (Cotopaxi ajunge la aproape 6.000 de m, iar Oetscher-ul mai-mai dacă atinge 1.900 m!)
Dar nu înălțimea contează în povestirile de acest gen, ci încadrarea în peisaj până la urmă, nu?
 Despre ce nu am mai scris? Multe chestii, multe imagini .... păi doar aventura de ieri de 120 de km by bike s-a soldat cu 267 de fotografii .... 
 Despre Grein și vechiul castel (impunător, atestat documentar din 1488) pe care l-am vizitat nu am scris, 
o altă ieșire cu 65 de km cu bicicleta, care mă plasa direct în Austria Superioară, deschizându-mi drumul lin de-a lungul Dunării până în Linz ... doar 50 de km ....
doar că iar întârziasem pe drumuri făcând poze și iar era prea târziu să mai pornesc la alte aventuri, așa că nu am mai pedalat până în Linz, de unde puteam lua trenul back home, ci am pedalat direct back home, mânată iar de întunericul care se agățase de mine ca un ciclist în drafting :-)
Tura de ieri, prima tură lungă de anul acesta, m-a scos din gânduri și m-a vălurit prin ploi, vânt, grindină, soare și inepuizabila beție de culori a primăverii ..... aici exagerez un pic, căci încă nu au înflorit toți copacii și toate florile de câmp.
Am pornit vrednică la 9:30 căci știam în mare parte ce pante de 14-16% mă așteaptă .... nici măcar nu mă strofoc să le urc cu orice preț, măcar am bunul simț să recunosc că nu sunt antrenată încă pentru așa ceva. Poza de mai sus e spre Hochkogel și urcarea nu e foarte lungă, are și vreo două serpentine fără vizibilitate deosebită, prin pădure ... dar până să ajung aici, până la momentul părăsirii șeii, tot urcasem cătinel câțiva km de-acasă (cred că sunt 5 km).
Am zăbovit în Gresten cu aparatul de fotografiat și citind ani de construcție pe diverse reședințe (1660 și cam tot așa). Vremea era bună, cerul albastru, cu mase de nori și eu pedalam spre zone răcoroase, adică spre ... Oetscher, desigur!!
La asta mă refeream mai sus cu ”beția de culori” și chiar dacă nu e cine știe ce multitudine coloristică mie tot o beție mi se pare .... deci nu te mira dacă ți se pare că textul e scris de un creier beat :-)
Aici eram deja echipată de ploaie, căci trăsese niște rafale și norocul meu a fost că m-a prins vijelia la vreo 500 de m de o pensiune. Am intrat și mi-am mai pus un tricou pe mine, bașca husa de ploaie trasă peste cască .... că nu te joci cu grindina când pleci de-acasă cu cască de vară (!). Una-peste alta, cu excepția mănușilor prea subțiri, am cam fost pregătită pentru cele trei vijelii care m-au prins pe parcursul celor 10 ore de preumblări.
Casă țărănească vechi, țuguiată .... ninge mult pe-aici, sau mă rog, ningea .... în urmă cu câțiva ani zăpezile au măsurat șapte metri ... Casele sunt țuguiate pentru a nu da posibilitatea zăpezii să staționeze.
O casă nerenovată, care pare pustie, la margine de drum principal .... dar cu semne clare că e locuită 
Cât de mult înseamnă acolo un pic de roșu în peisaj .... fascinant!
Un fragment de istorie, din păcate nedocumentată de data asta .... vechea arcadă din piatră de peste râu pare să fie o ruintă a unui zid de cetate, căci urcă până în pădure și se pierde în negura istoriei.
Vis-a-vis, peste șosea 
un hambar înalt și țuguiat din piatră și lemn, parte dintr-o gospodărie izolată, dar locuită (tomberoanele de gunoi și iarba tunsă sunt dovezi clare că, deși nu am văzut nici o mișcare, gospodăria nu este părăsită).
 Hambarul ar fi în dreapta casei din imagine.
Mi-am băgat un pic nasul mai în curte ...
și apoi m-am depărtat pentru o fotografie de ansamblu
ocazie cu care am văzut și cu ce repeziciune se înnegrea cerul în spatele meu, alergându-mă iar ... iar eu intram într-un fel de defileu unde cu greu probabil aș fi putut găsi adăpost. Habar nu aveam ce mici aventuri avea să-mi ofere ziua ... că în zece ore să se tot întâmple lucruri, nu?
După aprox. 36 de km și trei ore de când pornisem am ajuns și în Gaming!
Atestat de prin sec. IX, Gaming pare a fi o foarte interesantă incursiune în istoria veche.  Se presupune că celții, triburile germanice și romanii au hălăduit pe aceste coclauri înainte de incursiunile slave. Termenul de Gaming provine din slavă și înseamnă piatră sau hău.
Mânăstirea imensă care impregnează locul de un flair aparte datează de la 1330
și acum deservește scopuri educaționale - aici se regăsesc informații interesante.
Aici am zăbovit cam jumătate de oră. Știam că vine ploaia, vine-vine, dar .... ce să-i fac? Știam că trebuie să mai dau pedală și să nu mai lălăi timpul așa, dar .... mă abțin cu greu. Sunt locuri unde ajungi o dată-n viață .... 
Am pornit mai departe în cele din urmă, ieșind din oraș și reintrând pe un segment pustiu de șosea. 
La nici zece minute de pedalat m-a prins ploaia din urmă, din nou și la câteva secunde a-nceput să pice grindină ....
Aerul devenise parcă o spumă violentă, verdele pajiștilor se albise și vacile care stăteau cu mine la pozat dispăreau acum rapid în sus pe deal .....
Am alergat și eu spre primele case din mănunchiul de gospodării și am avut noroc cu carul să găsesc imediat un loc potrivit
După vreo zece minute a-nceput să latre un dulău din casă, a ieșit o bătrânică foarte friendly, m-a întrebat dacă îmi poate oferi ceva, am zis că nu, că să iau loc, să mă fac comodă, am zis să stea liniștită, mi-am cerut scuze că am agitat dulăul prin prezența mea .... și-a cerut scuze că nu poate rămâne, dar soțul e bolnav, așa că se retrage în casă.
Încerc să scurtez, dar mi-e greu .... doar că somnul și oboseala mă trimit la culcare, e deja două dimineața, așa că ... episodul 2 urmează .... nu știu când, căci am de învățat, bașca că plec pentru un concert cu Andre Rieu (hurrraaaaaaa, un alt vis împlinit!!!!), în Graz, revin sâmbătă acasă și duminică mă prezint la post la IM St. Poelten - arbitraj -, luni sunt la cursuri ..... și uite-așa mă mir că rămân în urmă ..... 
Poza zilei de ieri? Chintesența călătoriei .... greu de ales, prea greu ...
”Masa de prânz” - trei clătite la cutie, făcute dimineață. Am mâncat două din ele la momentul când mi-am dat seama că m-am rătăcit, că sunt în bălării și că am de pedalat retur. A treia clătită am halit-o în timp ce pedalam pe șosea, peste vreo oră, cu vânt din față, după altă repriză de ploaie violentă. Dar nu mai aveam timp să stau să mănânc și mi-era foame, așa că pedalam și mușcam din aluatul pufos, cred că oferam o imagine inedită pe șoselele austriece :-)
Aici ajunsesem în Lunz am See, după 47 de km de casă și aproximativ 4 ore per total. Încă nu aveam habar că mai aveam de pedalat retur alți 75 de kilometri, să trăiască!
Gata, nani, că nu mai se poate ....

I'm WATCHing YOU!! :-)